marți, 3 februarie 2015

Ştefan Iordache ar fi împlinit astăzi 74 de ani. Ultimul interviu cu marele actor.

La data de 3 februarie 1941, în Calafat, se naştea Stefan Iordache, unul dintre cei mai importanţi şi cei mai îndrăgiţi actori români de teatru, film și televiziune.
Ştefan Iordache a iubit mult actoria, el slujind teatrul românesc timp de 49 de ani. A rămas în inimile noastre cu roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore şi a insufletit marele ecran prin numeroasele roluri pe care le-a avut de a lungul vremii.
Şi-a petrecut o parte din copilărie în Calafat dar s-a mutat la o vârstă fragedă în Bucureşti,în cartierul Rahova. În şcoală a fost bun la matematică şi ştiinţele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la Teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eşec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru şi a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secţia de Actorie a institutului printre primii şi a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârşitul vieţii. Ultimul său rol a fost Prinţul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Naţional Bucureşti.
A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog şi profesor universitar. Nu a avut copii.
Ştefan Iordache s-a stins din viaţă la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.
A rămas în memoria publicului drept „Cel mai iubit dintre pământeni”. A realizat roluri deosebite şi în filmele: „Oglinda”, „Glissando”, „Ciuleandra”, „De ce trag clopotele, Mitica?”, „Pruncul, petrolul şi ardelenii”, „Înghiţitorii de săbii” , „Bietul Ioanide”. A interpretat peste 100 de personaje.
A jucat şi în spectacole de muzică: „Au fost odată două orfeline”, „Adio, femei!” şi „Bună seara, domnule Wilde!”. De altfel, Ştefan Iordache nu şi-a ascuns niciodată pasiunea pentru muzică, el înregistrând albume de muzică usoară împreună cu Sanda Ladoşi şi Elena Cârstea, dar şi romanţe interpretate împreună cu Gheorghe Dinica, Monica Anghel, Nelu Ploiesteanu şi Marius Mihalache.
Ştefan Iordache a acordat, în iulie 2008, cu două luni înainte să moară, un interviu Jurnalului Naţional despre care a spus că este ultimul pentru că s-a săturat de trăncăneală care nu ajută la nimic.
„Este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea. Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sunt mâhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toţii în vânt, pentru că nimic nu se schimbă.Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cântat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă”, spune actorul
Ştefan Iordache a recunoscut că una dintre cele mai mari greşeli ale vieţii sale este că nu are urmaşi.
„Regret foarte mult. Dar m-a luat vâltoarea vieţii. Mă gândeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tâmpenie din viaţa mea”, mărturiseşte actorul.
Actoul mai spune că Dumnezeu l-a împins să fie actor, nu a fost dorinţa sa.
„Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Când am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar când am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat de păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos”, mai povesteste Stefan Iordache.
Marele actor vorbeşte şi despre generaţiile ce vin din spate.
„Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală, rezultă că sunt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului.
Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întâmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să râdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca „Vacanţa Mare”, „La bloc”.
Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să râdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin Moraru (că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale), să arate, nu să-l critice!”, a mai povestit Iordache.
Actorul regretă că nu mai e tânăr.
„Nu am decât nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi târziu am înţeles asta. Dar fiecare vârstă are rostul ei. Mi-a plăcut cârciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cârciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului”, a explicat Stefan Iordache.
Despre oamenii din România spune că nu-i place de nimeni: „Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel”.
„Cred că sensul vieţii îl stie doar Dumnezeu. Noi nu putem decât să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa. Sunt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol”, încheie Stefan Iordache interviul.

joi, 24 iulie 2014

O istorie interesanta a Olteniei

 Trăim vremuri în care domneşte fărădelegea... Nimic nu mai funcţionează, nimic nu-ţi mai dă siguranţa zilei de mâine. Instituţiile publice,  sistemul de sănătate şi învăţământul au fost partial "distruse", economia a fost paralizată şi vândută pe bucăţi, resursele vândute şi ele, sau arvunite... 
 
Există, în istoria noastră două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclorul istoric prin rezonanţa comică a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris şi am încadrat-o cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi.
 
Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fără precedent: Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă vreo reacţie. Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.
 
A fost cea mai ruşinoasă pagină din istoria Olteniei, dar care avea să se întoarcă pedepsitor, ca o răzbunare, atât împotriva boierilor, cât şi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din urmă de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație proprie, sustinută militar, si transformarea ei într-o provincie imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mișcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, construind chiar o catedrală papistaşă la Craiova. Edificiul a fost însă distrus de craioveni imediat după ce construcția a fost terminată.
 
Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un soldat imperial.
 
Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia.
Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului),  avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor  din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.
 
Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a-şi impune administraţia.
 
 
În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul Puțureanu de lîngă fîntîna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, amețit de băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Cîteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerînd să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie linșați de populație.
 
După acest incident, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că, în ianuarie 1734, au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o întorsătură ne așteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără ca vreun haiduc să fie prins.
 
În fruntea acestor “trupe de comando” era un personaj controversat, acel Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând că au luat “ţeapă”, imperialii au refuzat să le mai plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei cîțiva reprezentanţi ai administrației austriece rămași, apoi au  jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie.
 
După puseul de violențe, care a durat cîteva luni, societatea craioveană și-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reușit să-l convingă pe același Neagu Papură să conducă o miliție a pămîntului, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă”, care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de țară fără stăpîn, unde legile nu mai există. După alte cîteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri și el a luat din nou drumul codrului.
 
Timp de 35 de ani (1735-1770), “Ţara lui Papură Vodă”, a devenit, aproape fără voia ei, un fel de stat independent: Țara Românească nu o putea revendica pentru că aparținea Imperiului Habsburgic, iar după 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se impună fără acordul oltenilor. Pe de altă parte, turcii, care erau încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se să întărească paza cetăților de la Dunăre, de teama atacurilor și jafurilor haiducilor. Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru Oltenia. Fără sistem legislativ, dar și fără tributuri și taxe plătite turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majorității populației s-a îmbunătățit. Boierii i-au asuprit mai puțin pe țărani, de teamă ca aceştia să nu-şi facă singuri dreptate, comercianții și boierii și-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de slujitori, iar procesele și judecățile au dispărut, diferendele rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forță sau aplicând legile pămîntului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe clădiri, biserici și ateliere.
 
În această perioadă (1750 - 1756) a fost ridicată și biserica “Madona Dudu”, (catedrala Maicii Domnului). Cea mai luminoasă figură a acestei perioade este boierul Constantin Obedeanu, un om blînd, împăciuitor cu toată lumea, iubitor de carte și artă, partizan declarat al realipirii Olteniei la Țara Românească. El a ajutat cât i-a stat în putere pe țărani în disputele cu boierii, iar în 1754, a înființat primul spital modern al Craiovei (pînă atunci existau doar bolnițe la unele mănăstiri). Tot el a instituit, în 1759, învățământul organizat, căci până atunci educația se făcea în casele boierilor sau pe lângă biserici, ca o obligaţie nescrisă a preoţilor. Școala Obedeanu este prima scoală în adevăratul sens al cuvântului, iar în primăvara anului 1826 a fost transformată în Scoala Natională de Limba Română, azi denumită Colegiul National Carol I din Craiova . Ca vechime, este a doua scoală românească de grad mediu, după liceul “Sfântu Sava” din București (1818)…
 
Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “ Ţara lui Papură Vodă”, este un paradox istoric. Abandonată de austrieci, necucerită de turci şi stăpânită, practic, de haiduci, a găsit resursele interne să se redreseze organic. După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă perioada cea mai nenorocită din istoria ei, denumită, aşa cum am mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiată violent, în 1821, cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.
 
Am putea spune, de dragul metaforei, că trăim “în ţara lui Papură Vodă” din “vremea lui Pazvante Chioru”. În sens strict istoric, există o oarecare analogie, într-adevăr, însă răsturnată, între Oltenia acelor vremuri şi România ultimilor 23 de ani...
Este, evident, o speculaţie. Dar, mai ştii…?
 
Surse documentare: Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971 (coordonator Constantin C. Giurescu), Wikipedia (Istoria Craiovei, Nicolae Mavrocordat), Romînia Liberă (Haiduci, panduri, partizani)
 
Autor: Miron Manega
 

miercuri, 19 martie 2014

Prezentarea localitatii

Suprafata: 13761 ha
Intravilan: 1055ha
Extravilan: 12706 ha
Populatie: 16247
Gospodarii: 5925
Nr. locuinte: 6974
Nr. gradinite: 6
Nr. scoli: 3
Nr. licee: 2
Numele localitatilor aflate in administratie:
Basarabi, Golenţi, Ciupercenii Vechi
Asezarea geografica:
Municipiul Calafatul este situat în sud-vestul României şi a Câmpiei Olteniei, pe malul stâng al Dunării, în extremitatea sud–vestică a judeţului Dolj, la aproximativ 90 km de Craiova, în Câmpia Ciuperceni, subunitate a Câmpiei Băileştilor, respectiv la 43˚58'14'' latitudine nordică şi 22˚56'40'' longitudine estică
Municipiul Calafat, în partea de nord-est, se învecinează cu comuna Maglavit, la o distanţă de 15 km. Spre sud-est se află comuna Poiana Mare, la o distanţă de 14 km. La sud se învecinează cu comuna Ciupercenii Noi, situată la o distanţă de 10 km. La nord şi vest, hotarul este format de către Dunăre, ce constituie în acelaşi timp şi graniţa cu Bulgaria
Activitati specifice zonei:
Agricultură
Pescuit
Legumicultură
Creşterea animalelor
Cereale
Turism
Activitati economice principale:
Agricultură
Industrie prelucrătoare
Construcţii
Turism
Industria extractivă
Comerţ
Telecomunicaţii
Obiective turistice:
Muzeul de Artă Calafat;
Monumente istorice:
Biserica Sfântu Nicolae (1730);
Rezervaţia antropică Cîmpenii Vechi;
Cele 8 parcuri municipale;
Zonă de agrement Başcov;
Bisericile de pe raza Municipiului Calafat ( Biserica "Adormirea Maicii Domnului"; Biserica "Izvorul Tămăduirii" );
Numerose monumente istorice care amintesc de Războiul de Independenţă de la 1877;
Stadionul Municipal Calafat;
Punctul de Recreere Ostrovul Mare;
Tabăra Danubiu.
Evenimente locale:
Zilele Municipiului Calafat – primul sfârşit de săptămână din luna mai;
Tabăra Folk – 1 – 8 august;
Festivalul Internaţional "Cununa Rozelor" – august;
Festivalul "Roadele Toamnei" – octombrie;
Floare de ger - decembrie
Facilitati oferite investitorilor:
Utilităţi:
- alimentzare cu apă, canalizare, energie electrică
- port pe Dunăre care asigură transportul fluvial
- pod peste Dunăre
- forţă de muncă calificată
Servicii:
- telefonie, medicale, educaţionale, instituţionale
- facilităţi fiscale
Proiecte de investitii:
- Construire fabrică prelucrare legume
- Construire parc industrial
- Reabilitare şi modernizare drumuri urbane
- Construirea unui parc acvatic de distracţie
- Construirea unui centru permanent de rezidenţă pentru persoane vârstnice
- Construirea unui port turistic
- Lucrări de amenajare peisagistică